O expoziție de care aproape uitasem
Zilele trecute, căutând prin arhiva mea digitală, am descoperit niște fotografii din 2020. O galerie, niște lucrări pe pereți, un afiș mare și câteva imagini cu măști, personaje și jocuri.
M-am uitat mai atent.
Uite, breee, am mai făcut și asta! Uitasem! Ha, ha, ha!
Era expoziția „Jurnal de Pandemie”, organizată la Art Gallery Constanța, în Tomis Mall, pe 4 noiembrie 2020. Fără vernisaj.
Și, cum se întâmplă uneori, fotografiile au început să-mi readucă în memorie întâmplări pe care le credeam pierdute.
Era liniște!
În martie 2020, lumea intrase într-o situație pe care nimeni nu prea știa cum să o gestioneze. Pandemia, izolarea, restricțiile, știrile alarmante, toate schimbaseră brusc ritmul existenței noastre.
Eu eram acasă.
Predam online. Paradigma învățământului se schimbase peste noapte, iar contactul fizic dintre profesor și student trebuia înlocuit cu alte mijloace de comunicare.
Îmi improvizasem un mic studio, cu green screen, lumini și echipamentele pe care le aveam la dispoziție. Ha, ha, ha! Un fel de televiziune personală.
Lucrasem destul de mult cu fotografia și filmul, așa că am început să mă gândesc cum aș putea folosi experiența aceasta pentru a explica mai bine studenților tehnicile artistice.
Nu era suficient să le povestesc despre un procedeu. Trebuia să le arăt cum se face.
Așa au apărut tutorialele filmate. Fiecare etapă era explicată vizual, pas cu pas. Mă interesau mai ales tehnicile care puteau fi experimentate acasă, cu mijloace minime: monotipia, colajul, șablonul și alte procedee accesibile.
La un moment dat, pentru a diversifica demonstrațiile, m-am gândit să prezint și transferul digital al imaginii pe pânză.
Între timp, lucram la „Jurnal de Pandemie”.
Timp de 108 zile desenasem aproape zilnic, în caietele mele, folosind penița și cerneala albastră. Din 1 aprilie publicasem desenele pe Facebook, fiind curios să văd reacțiile prietenilor.
Îmi plăcea această formă de comunicare. Eu realizam imaginea, iar ceilalți construiau povești pornind de la ea.
La un moment dat, am simțit că nu mai pot continua jurnalul.
Dar imaginile existau.
Și atunci mi-a venit ideea să le transfer pe toate pe pânză.
O imprimantă, niște pânze și mult aracet
Tehnic, lucrurile sunt simple când știi și complicate când nu știi.
M-am documentat și, folosindu-mă de experiența acumulată în atelier, am început să experimentez.
Mai întâi mi-am cumpărat o imprimantă inkjet.
Pânzele le cumpăram treptat, de la magazinul de materiale artistice din Tomis Mall. Nu găseam întotdeauna câte îmi trebuiau. Magazinul nu avea un stoc suficient, așa că aprovizionarea se făcea în etape.
Nu mă grăbeam. Nu aveam un termen-limită.
Am realizat reproduceri ale desenelor din caiete, le-am prelucrat în Photoshop și am început să le imprim, una câte una.
Trebuia să lucrez repede, înainte să se usuce cerneala imprimantei.
Pasta specială pentru transfer am înlocuit-o cu aracet.
Un adeziv obișnuit, la îndemână.
Și am început.
Numai că, după primele experiențe, a urmat partea care nu-mi place deloc: repetiția.
Aceleași operațiuni, de zeci și zeci de ori.
Pregătești imaginea, imprimi, aplici adezivul, fixezi hârtia, aștepți, îndepărtezi hârtia, verifici rezultatul.
Și iar de la început.
Ha, ha, ha!
Dar aveam timp.
Și era liniște.
Accidentul ca posibilitate
Nu urmăream să obțin niște reproduceri fotografice perfecte.
Dimpotrivă.
În desenul original, gestul se află în textura cernelii, în variațiile liniei, în laviuri, în accidentele produse de instrument și de material.
Prin fotografiere și prelucrare în Photoshop, o parte din această materialitate se artificializa.
Imaginea devenea prea controlată.
Așa că am început să provoc accidente în timpul transferului.
Uneori îndepărtam hârtia mai devreme, înainte ca imaginea să se fi transferat complet. Alteori o fixam inegal pe pânză, pentru a obține diferențe de intensitate și zone imperfecte.
Existau și accidente nedorite, mai ales în transferul culorii.
Uneori îmi plăceau.
Alteori nu.
Când rezultatul nu mă mulțumea, reveneam asupra aceleiași pânze, suprapunând încă una sau două imprimări.
Așadar, procesul nu mai era unul de reproducere mecanică. Fiecare imagine trecea printr-o succesiune de intervenții, unele controlate, altele întâmplătoare.
Îmi plăcea această libertate.
Dar mai aveam o problemă.
Jocul stupid din liceu
Cumpărasem intenționat pânze mai mari decât imaginile pe care urma să le transfer.
Nu doream ca rezultatul să fie doar o fotoreproducere.
Aveam nevoie de spațiu în jurul imaginii.
Și m-am gândit la jocul acela stupid din liceu: X și 0.
Ha, ha, ha!
Am construit grilajul manual, cu grafit și riglă.
Apoi am intervenit liber, desenând X-uri și zerouri, încercând să amplific gestualitatea prezentă în desenul original.
Era și un comentariu ironic asupra situației pe care o trăiam.
Jocul stupid din liceu arăta acum stupizenia situației.
Nu aveam nevoie de o explicație mai complicată.
Îmi era suficient.
În felul acesta, după transferul digital, reveneam la intervenția manuală. Imaginea trecea din caiet în calculator, din calculator pe pânză și apoi din nou prin mâna mea.
La final, toate imaginile jurnalului au fost transferate.
O galerie în care nu prea mai intra nimeni
Între timp, vorbisem cu prietenul meu Dorin Barbu.
El avea galeria de la Tomis Mall, unde se comercializau și antichități.
În perioada aceea nu prea intra nimeni să cumpere antichități.
Ha, ha, ha!
I-am propus ca, atunci când voi termina lucrările, să facem acolo o expoziție-pilot.
A fost de acord.
Nu stabilisem un termen precis și nici nu aveam vreo presiune să termin într-o anumită zi.
Lucram în ritmul meu.
Când pânzele au fost gata, am făcut o selecție aleatorie pentru expoziție.
Cunoșteam deja spațiul galeriei, așa că panotarea nu mi-a pus probleme. Îmi construisem mental dispunerea lucrărilor și calculasem cum puteau fi așezate pe pereți.
Acum urma simezarea.
Dar îmi trebuia și un semnal vizual puternic.
M-am gândit la un afiș monumental, care să ocupe peretele principal al galeriei.
Numai că nu aveam unde să realizez un banner atât de mare.
Așa că l-am făcut acasă, din bucăți.
Foi A4, imprimate separat și asamblate ca un puzzle.
Ha, ha, ha!
O soluție simplă, cu mijloacele disponibile.
Artist, montator și fotograf
Am făcut aproape singur întreaga simezare.
Din când în când mai apărea Dorin.
Eu îmi vedeam de treabă.
Panotarea era deja stabilită în mintea mea, așa că montajul a însemnat mai ales transpunerea planului în spațiul real.
Lucrările au fost dispuse în registre orizontale, iar afișul monumental devenea reperul principal al expoziției.
Am instalat și coduri QR.
Descoperisem pe Google Play o aplicație gratuită pentru generarea lor și m-am gândit să le folosesc pentru ca vizitatorii să poată accesa CV-ul meu și imaginile lucrărilor.
Era o modalitate simplă de a completa expoziția fizică prin informație digitală.
Tot eu am făcut și fotografiile expoziției.
Ha, ha, ha!
Artist, tehnician, montator și fotograf. Nu era prima oară când trebuia să fac mai multe lucruri deodată.
Fără vernisaj
Expoziția a fost anunțată pentru 4 noiembrie 2020, la Art Gallery Constanța, Tomis Mall, etajul 2.
Pe afiș scria clar:
FĂRĂ VERNISAJ.
Nu era o provocare artistică și nici o formă de contestare a ceremonialului expozițional.
Erau restricții sanitare.
Nu doream să-i creez probleme lui Dorin.
Atât.
Am realizat și un film de prezentare, pe care l-am publicat pe YouTube.
În film invitam publicul să vizioneze expoziția și încheiam cu ideea pe care le-o repetam și studenților:
„Eu am creat imaginea, dumneavoastră vă creați povestea.”
Între timp, materialele de pe YouTube nu mai sunt disponibile.
Din fericire, am reușit să recuperez filmul după repararea unui hard disk.
Noroc cu tehnologia! Când funcționează.
Ha, ha, ha!
După expoziție
Lucrările au mai rămas o vreme în galerie.
Nu-mi mai amintesc exact cât.
La un moment dat, le-am ambalat și le-am transportat la București.
Aveam deja întregul ansamblu pregătit și m-am gândit că ar putea fi prezentat și într-un spațiu muzeal.
L-am rugat pe Mircia Dumitrescu să mă ajute să organizez o expoziție la Muzeul Național al Literaturii Române.
Îl cunoșteam și eu pe directorul muzeului, profesorul Ioan Cristescu, dar Mircia avea o relație de prietenie mai apropiată cu el. Mi se părea firesc ca propunerea să vină din partea lui.
Așa a început pregătirea următoarei expoziții, cea din octombrie 2021.
Dar aceasta este deja o altă poveste.
Uite, breee, am mai făcut și asta!
Au trecut șase ani.
Între timp, am realizat alte lucrări, alte expoziții și alte proiecte.
Sincer, uitasem aproape complet de expoziția de la Constanța.
Când am redescoperit fotografiile, am început să-mi amintesc toate aceste întâmplări.
Imprimanta, pânzele, aracetul, repetiția nesfârșită, accidentele transferului, jocul X și 0, afișul construit din foi A4, codurile QR și Dorin, care mai apărea din când în când prin galerie.
Nu am organizat expoziția pentru a demonstra vreo teorie.
Nu am avut un manifest.
Am avut timp și curiozitatea de a încerca ceva nou.
A fost un mod frumos de a-mi petrece timpul creativ. O experiență nouă nu strică, nu?
Privind în urmă, îmi dau seama că uneori chiar îmi pare rău de perioada aceea.
Nu de pandemie, cu toate nenorocirile ei.
Ci de timpul pe care îl aveam la dispoziție.
Puteam să lucrez, să experimentez, să gândesc fără să fiu întrerupt permanent de agitația obișnuită.
Era liniște!
Și uite că, după șase ani, niște fotografii uitate într-un hard disk m-au făcut să descopăr din nou o parte din propria mea viață.
Uite, breee, am mai făcut și asta! Uitasem!
Ha, ha, ha!
Florin Stoiciu
Amintiri recuperate în dialog cu AION · 18 noiembrie 2026


