Periprava mon amour

Există o vorbă printre pescari: „Eu nu mă duc să prind pește, eu mă duc să pescuiesc!” Este, probabil, cea mai inteligentă justificare inventată vreodată pentru insucces. Dacă prinzi pește, ești priceput. Dacă nu prinzi, tot ți-ai atins scopul: te-ai dus la pescuit.

Eu merg în Delta Dunării încă din anii ’80. Am prins pești, am scăpat pești, am rupt lansete și am avut zile în care nu trăgea nimic. Peștele scăpat are însă un avantaj: poate avea orice dimensiune dorește povestitorul. Iar la anul te întorci, cu speranța că poate îl prinzi. Ha, ha, ha!

De la atelier la malul apei

La început am mers în Deltă cu prietenii prietenei mele de atunci, cu o șalupă. Nu-mi mai amintesc dacă era închiriată sau aparținea cuiva. Mai târziu am mers cu colegii și prietenii de la atelierul de gravură din strada Speranței, din București.

La Partizani, pe brațul Sulina, Uniunea Artiștilor Plastici avea o casă de creație într-o fostă școală. Unii pescuiam, alții creau capodopere. Fiecare făcea ce voia. Important era că eram împreună într-un alt spațiu. Din asemenea întâlniri s-au născut proiecte și expoziții, inclusiv una dedicată Deltei, la Galeria Simeza, în memoria artistului Virgil Mihăescu.

La capătul lumii

La Periprava îmi dorisem să ajung de mult. În vremea lui Ceaușescu, accesul într-o localitate de frontieră era dificil. Prietenul meu Valeriu Lazăr, Vali, care are o locuință acolo, mă invita de ani de zile. Eu tot amânam. Până când, într-o zi, în atelierul lui Eugen Raportoru, am spus: „Hai, bine, mergem!”

Vali mi-a răspuns: „Hai, că nu o să-ți pară rău!” Și a avut dreptate. Plecam în vacanță, bre!

La Periprava am cunoscut oameni noi și am regăsit prieteni vechi, printre ei Bogdan Hojbotă. S-a format un grup de prieteni din toată țara, cu propriul grup de WhatsApp: „Periprava mon amour”.

Vali și prietenii

Vali este omul care, atunci când ai nevoie de ceva, sare imediat să te ajute. Am văzut că îl atrăgea arta și l-am bătut la cap să facă facultatea, așa cum făcusem și cu Andrei Vlădeanu. Vali a absolvit un masterat la București, la clasa lui Bogdan Hojbotă, și lucrează acum sculptură în metal. Soția lui, Natalia, a absolvit studiile de artă la Constanța.

I-am încurajat pe amândoi să intre și în Uniunea Artiștilor Plastici. Natalia este acum membru titular, iar Vali membru stagiar. Vali m-a convins să merg la Periprava, eu i-am bătut la cap să urmeze drumul artei. Fiecare cu insistențele lui! Ha, ha, ha!

Din aceste prietenii s-au născut și alte întâlniri, precum tabăra de creație de la Mărișel, organizată de Vali împreună cu Cristian Ion Tâmpănar. Dar aceea este o altă poveste.

Peștii și oamenii

La Periprava mergeam împreună cu soția mea, Anastasia Georgeta Stoiciu — Gina — și cu prietenul meu Dorin Barbu, din Constanța. Anul acesta Dorin nu ne-a mai putut însoți, fiind alături de soția lui într-o perioadă dificilă. Sper să ne reîntâlnim acolo.

La Periprava pescuitul este, de multe ori, secundar. Nici prima partidă nu mi-o amintesc: eram prea veseli ca să ne grăbim la undițe! Anul acesta peștii nu mi-au mai rupt mie lansetele, ci undițele Ginei. Cât de mari erau? Un pește scăpat poate avea orice dimensiune în poveste!

Am făcut și fotografii, uneori doar pentru că mă plictiseam. Dar îmi amintesc vorba maestrului Piliuță: „Și când desenezi pe un șervețel, desenezi ca un profesionist, nu ca un amator.” Compoziția mă urmărește instinctiv. Desenez cu imaginea și cu gândul.

Am desenat și sigla grupului: un pește cu un ochi în formă de inimă roșie. Vali vine mereu cu idei „la mișto”, iar umorul face parte din întâlnirile noastre.

La anul, poate...

Mă întorc cu plăcere în Deltă. Periprava rămâne pentru mine locul prieteniilor, al vacanțelor, al întâlnirilor și al poveștilor, chiar dacă neliniștile războiului din apropiere se fac simțite.

Poate că pescuitul este doar un pretext. Important este timpul petrecut cu oamenii alături de care aștepți peștele. Iar dacă nu prinzi nimic, te întorci anul următor. Între timp, peștele care ți-a scăpat a mai crescut puțin. Periprava mon amour! Ha, ha, ha!