În memoria Meșterului
Aurel Nedel

L-am cunoscut pe pictorul Aurel Nedel după întoarcerea mea din armată, prin George Constantinescu, care locuia în același imobil cu el. La prima întâlnire, în atelierul său de pe strada Eforiei din București, mi-a dat să pictez o natură statică. Venisem într-o duminică dimineața, după o noapte în care dormisem foarte puțin. Am lucrat însă aproape cinci ore, uitând de oboseală.

Am început să merg la el săptămânal. Nu m-a învățat doar să pictez, ci mai ales să înțeleg etapele prin care se construiește o lucrare. După un eșec la admitere, m-a încurajat să continui pregătirea și nu mi-a mai cerut bani pentru lecții. Cu timpul, Meșterul a devenit pentru mine aproape un al doilea tată.

În vara anului 1987 eram student la Pictură și participam la practica obligatorie de la Ograda, lângă Slobozia. Nedel m-a chemat să-l ajut la o lucrare monumentală din ceramică. Am ajuns la Cluj după încheierea taberei. La aeroport m-a așteptat Valentin Lădar, finul Meșterului, cu motocicleta.

Proiectul trecuse prin încercări la Cesarom, în București, apoi fusese mutat la fabrica Sanex din Cluj. Acolo trebuiau adaptate glazurile la condițiile de ardere, astfel încât culorile să corespundă proiectului aprobat. Din povestirile Meșterului am aflat că muncitorii se temuseră inițial că urma să fie realizat un portret al lui Ceaușescu. Când au văzut că era vorba despre Burebista, s-au implicat cu multă bunăvoință. Eu nu am fost martor la acea primă reacție; o știu de la Nedel.

Lucram cu plăci ceramice de aproximativ 10 × 20 cm, așezate pe podea după un caroiaj la scara lucrării. Desenam și noi, eu și Valentin, dar Meșterul intervenea și corecta, astfel încât întregul să păstreze caracterul picturii sale.

Glazurile erau pregătite în cantități potrivite pentru fiecare zi și aplicate cu pensule. Nedel folosea ceea ce numea „pastă vibrată”: stratul nu avea aceeași grosime peste tot. După uscare presăram frită metalică, iar printr-o suflare ușoară, tangentă la suprafață, particulele se așezau în adânciturile pastei. Arderea transforma aceste variații într-o materie picturală vie.

Fiecare placă era numerotată pe spate, iar marginile erau curățate cu cuțitul, oblic, pentru a permite glazurii să se întindă la ardere. Înainte de lucru verificam plăcile prin sunet: ținute de un colț și lovite ușor cu un bețișor, cele cu sunet înfundat erau respinse. Muncitorii fabricii ne-au învățat multe lucruri practice despre ceramică.

Momentul cel mai tensionat a fost intrarea vagoanelor în cuptoarele electrice. Nedel avea probleme cu inima și am preferat să se întoarcă la hotel. Eu și Valentin am rămas cu emoțiile noastre, apoi am plecat și noi.

La scoaterea plăcilor eram atât de nerăbdători încât aproape ne-am ars mâinile, chiar și cu mănuși. Trebuiau lăsate să se răcească treptat. Le-am așezat apoi după numere, ca pe un puzzle uriaș. Imaginea apărea încet, din fragmente. Nu se spărsese nicio placă. Când totul a fost reconstituit, Valentin l-a adus pe Meșter. Bucuria lui a fost imensă.

A venit și Dumitru Fărcaș, prieten al lui Nedel, care a cântat la taragot. Pentru noi, momentul acela a avut ceva dintr-o binecuvântare a lucrării.

După încheierea lucrului, am plecat spre Vaidei, unde Nedel avea o casă pe culmea unui deal. Din curte se vedeau valea și dealul de vizavi. Îmi amintesc, fără să fiu sigur de toate detaliile, trei corpuri de clădire dispuse în formă de U. Meșterul conducea un Trabant Combi cu acoperiș galben și restul caroseriei gri; eu am mers cu Valentin pe motocicletă.

Sărbătoarea nu a fost la casă, ci mai jos, în sat, probabil la căminul cultural. A fost ca la nuntă: mâncare multă, pălincă, virșli, voie bună. Au cântat Veta Biriș, Dumitru Fărcaș și alți rapsozi ale căror nume nu mi le mai amintesc. Îi spuneam, în glumă, „vernisaj”, deși lucrarea nu era expusă acolo. Sărbătoream încheierea muncii.

De la Vaidei eu m-am întors la București. Nedel și Valentin au dus plăcile la Orăștie pentru montaj. Eu, cu banii câștigați, am plecat singur la mare și i-am cheltuit pe toți. Ha, ha, ha!

Despre montarea lucrării pe calcanul blocului știu de la Valentin că ar fi lucrat o echipă de muncitori sași. Nu am fost de față. Glumeam cu el că tocmai de aceea lucrarea rezistă: „Sașii nu știu să fure!”.

Meșterul pregătise, fără să ne spună, și plăcile cu numele colaboratorilor. Le-a ținut ascunse și le-a scos la montaj, ca surpriză. Eu am aflat de ele abia când am văzut fotografiile. Pe ceramică se citesc numele: A. Nedel, Valentin Lădar, Stoiciu Florin și Vladimir Nedel.

Nici până astăzi nu am văzut lucrarea la fața locului. Cu aproximativ un an în urmă, după cum îmi amintesc, m-a sunat un istoric din Deva să mă întrebe dacă eu sunt Florin Stoiciu al cărui nume apare pe plăci. Telefonul lui mi-a trezit toate aceste amintiri.

Ani la rând le povesteam ceramiștilor ce făcusem la Cluj și unii nu mă credeau. Acum am dovada! Le spun în glumă: „Și când o să faceți voi o lucrare de anvergura asta, care să reziste atâta timp, să mă anunțați și pe mine! Dar grăbiți-vă, că nu mai am mult. Nu de alta, dar să particip și eu la bucuria voastră!”

Privind fotografiile, m-au năpădit amintirile. Îmi pare rău de cei care nu mai sunt. În spatele monumentului văd nu numai imaginea lui Burebista, ci și oamenii alături de care am lucrat, emoțiile din fabrică, muzica, petrecerea și generozitatea Meșterului.

Poate că voi reuși să mă revăd cu Valentin. De atunci ne-am mai auzit și ne-am văzut la telefon, dar nu ne-am întâlnit. Poate, după ce va vedea această pagină, va veni el la Constanța. Ha, ha, ha!